Click-uind pe forumuri despre agricultura am gasit un articol poate lung, dar scris captivant, despre aventura achizitionarii de „pamant” pe aceste meleaguri. Vi-l recomand!
<< Nu voi incepe acest text cu o expunere de motive. Adica de ce eu, orasean de la etajul patru (ultimul nivel in blocul meu), cu ceva studii (trecute, prezente si poate si viitoare), vreo doi metri cubi de carte in apartament (si vreo 50.000 de volume virtuale pe calculator), in plina reconversie profesionala (de cand ma stiu, dar mai ales de vreo trei ani), vreau sa-mi iau pamant. Nu teren, Doamne fereste!, terenurile sunt foarte scumpe, 10-20 pana la 70 de euro metrul patrat. Plus ca sunt foarte mici, am vazut oferte cu terenuri de 500 mp pana la 2000 mp. Nu, eu vreau pamant, de George Cosbuc. Adica mult si ieftin. Daca se poate foarte mult si foarte ieftin. Macar un hectar, acolo. Sau doua-trei. Dar pot fi si cinci. Si-as da, cam asa, o mie de euro hectarul, maxim o mie juma.
Evident ca nu caut potcoave de la cai morti. Daca mergi la 25-35 km de oras, cam asta e pretul unui hectar de teren agricol la drum de piatra si curent. Mai incolo, in agricultura, terenul poate fi cumparat si cu 500 euro hectarul, numai ca ajungi acolo cu tractorul. N-am. Nici tractor, nici dorinta sa iau un pamant la care sa nu pot ajunge cu masina mea, un Focus II din 2006. In linii mari, cam asa suna planul: caut un teren bine aspectat de soare (o panta usoara sudica, sau sud-estica, sau la rigoare sud-vestica), negociez cu omul, mergem la notar, facem actele, si ma apuc de ceva gradinarit, ca plantatul pomilor de primavara asta s-a dus. Dar vine toamna, daca nu intra zilele in sac pana atunci.
Numai ca a cumpara un teren in Romania profunda nu e o forma de shopping. Intr-o luna si jumatate am izbutit sa inteleg acest fapt simplu. Nu ajunge sa te plimbi prin toate satele si catunele din jur, sa respiri aerul ca sa intelegi cu al saselea simt daca ai vrea sa te relochezi acolo, sa inventariezi casele abandonate si parloagele cu banii in buzunar, gata sa cumperi. Trebuie sa fii bine pregatit de aventuri hilare si situatii tampite. Trebuie sa ai resurse de expresie si intelegere superioare orasanului obisnuit. Trebuie imaginatie si tenacitate de agricultor pe timp de seceta. Si, chiar daca esti dotat cu calitatile acestea, va trece mult timp pana vei face tranzactia. Eu inca n-am izbutit, insa nu ma las, sunt incapatanat ca un pitbull. Am sa enumar cateva din intalnirile mele, exemplare in anumite privinte, sperand sa-i pregatesc oarecum pe cei care vor parcurge drumul relocarii de la oras la sat.
Inainte de a cauta efectiv pamant la tara, vreme de un an m-am plimbat. Adica am cautat pe harta comuna cu comuna, sat cu sat, catun cu catun. Apoi am stabilit in fiecare week-end cate o tinta, am mers acolo cu masina, am tras pe dreapta si am luat-o la picior cate un ceas, uneori si doua. Ne-am uitat la gospodariile oamenilor, la animale, la peisaj. Am auzit, mirosit, simtit locurile. Unele ne-au parut dezolante, sate muribunde, cu case parasite, ca niste schelete spectrale care stau sa se imprastie. Am aflat ca sunt multe feluri de sate moarte, undeva in Apuseni e Izvoarele, sat hieratic, cu aer de sfant ce adie a trandafiri, insa nu departe de orasul meu e Borzestiul, cripta imobiliara plina de oase, ingramadire de ruine hidoase la umbra de dealuri inalte, invadate de vegetatie crescuta in neoranduiala.
Am gasite sate pline de vitalitate, cu case mandre, care au si stomatolog, si birou de consultatii juridice, nu mai zic de farmacii, tot soiul de mestesurari, magazine. Am vazut sate rasfirate de campie, cu mult pamant in jurul fiecarei gospodarii, despre care am aflat ulterior ca in ultimii 20-30 de ani s-au depopulat masiv, ca au fost candva casa langa casa, dar lumea a mai plecat, a mai murit, locurile au fost curatate de n-a mai ramas urma din gospodariile falnice de altadata. Am vazut sate ardelenesti cu fronturi inguste la drum, de-ai zice ca scopul fiecarei gospodarii a fost sa atinga astfaltul, fie si cu o poarta. De astea am fugit, nici n-am pus piciorul jos din masina, nimic nu mi se pare mai insuportabil decat intimitatea intre vecini.
Daca vrei sa cumperi pamant la tara, e bine sa uiti tot ceea ce scoala si internetul te-au invatat despre ruralitatea romaneasca. Ca vesnicia s-a nascut la sat. Sau campania „Salvati satele romanesti!”. Sau ca 3 milioane de hectare sunt parloaga (adica nelucrate) in spatiul carpato-danubiano-pontic. Sau ca satele romanesti sunt depopulate, in vreme ce taranii capsuneaza in Occident. Dupa primele saptamani de cautat, veti avea nevoie de un morman de optimism ca sa nu va indragostiti brusc de asfalt si betoane. Si asta pentru ca cei mai multi dintre cei cu care veti intra in contact n-au auzit nici de vesnicia s-a nascut la sat, nici de salvati satele romanesti, nici de depopulare sau parloage. Nu va obositi sa le explicati. Nu-i intereseaza.
Daca ar fi sa enunt cateva din problemele generale cu care va veti confrunta (mai sunt si probleme de alta natura, sa le zicem, speciale, nu mai putin importante), cred ca merita enumerate: lipsa de comunicare intre lumea satului si oras, asteptarile disproportionate ale unor vanzatori si situatiile juridice tulburi ale celor mai multe dintre proprietati. Fiecare dintre aceste trei probleme merita denumite „generale”, pentru ca au caracter endemic, nu tin de un anume sat, ci de toate satele aflate la ceva distanta de oras. Adica de acelea unde vreau eu sa cumpar pamant. Fiecare problema va trebui rezolvata de fiecare data cand voi gasi un teren care sa se potriveasca cu ceea ce caut eu, si oricare dintre ele este suficient de masiva incat sa anuleze tranzactia. Pe langa acestea, alte si alte situatii se pot ivi, dar ele au caracter mai degraba exceptional.
Cine crede ca exista in Romania un site, sau un ziar care sa gestioneze in mod multumitor ofertele si cererile imobiliare, cu certitudine nu a cautat niciodata terenuri agricole. Bineinteles ca existe site-uri, zeci, chiar sute, fireste ca mii si mii de anunturi imobiliare inunda zilnic Romania. Insa ele nu vizeaza tranzactiile cu terenuri agricole decat intr-o proportie infima. E ca si cum o bariera invizibila s-ar interpune intre cantitatea teribila de case batranesti (adica parasite si/sau demolabile) si milioanele de hectare de pamanturi neutilizate pe de o parte, si cei interesati pe de alta parte. Taranii nu utilizeaza internetul, nici nu merg la oras ca sa dea un anunt la ziar. Romania profunda nu este conectata la mecanismele publicitare.
Ca sa va convingeti de ceea ce spun, aruncati o privire pe site-urile de anunturi, si veti remarca faptul ca la nivelul unui judet nu exista mai mult de 20-30 de oferte de teren agricol concomitent. Toate site-urile, toate ziarele regionale si locale macina aceleasi oferte. Unele dintre ele, vechi de luni si luni de zile. Si asta nu pentru ca mecanismele publicitare nu si-ar face treaba. Ce au in comun cei mai multi dintre cei care vor astazi sa vanda terenuri? Eu cred ca faptul de a nu fi intrat in criza. Piata imobiliara romaneasca, bazata nu pe puterea de cumparare a romanului, ci pe puterea lui de indatorare, a ramas masiv la nivelul anului 2008, cand criza nu exista decat in discursurile politicienilor occidentali. Preturi de genul 20-50 euro/mp sunt mai degraba norma, nu exceptia.
Sute si sute de oferte in jurul oraselor nu mai privesc catusi de putin destinatia initiala arabila a terenurilor. E ca si cum toata lumea ar astepta investitori, se vand locuri plus idee, ofertele apar cu precizari de genul „bun pentru reprezentanta”, „ideal parc industrial”, „potrivit pentru depozit”. La kilometri buni distanta, terenul se da la pachet cu „ideal pentru pensiune agroturistica”, sau „peisaj superb”. De fapt, cand veti incepe sa cautati teren la tara o sa remarcati ca ofertele care includ idei (reprezentanta, parc industrial, depozit, pensiune) sau care vin cu peisaj sunt teribil de scumpe. O nimica toata oferit la 100.000 lei noi. Dar pretentiile pot merge usor spre un milion de euro. Sau doua milioane. Sau mai mult.
Spiritul intreprinzator al romanului? Eu zic ca nu. Nu esti intreprinzator daca ai cumparat un teren in urma cu ceva ani si acum vrei sa-l dai de zece ori mai scump. Sau daca vinzi o mostenire. Nu e cine stie ce mentalitate de afacerist sa pui un pret ca-n filme si sa astepti ca la pescuit. Cei mai multi dintre proprietarii de terenuri asteapta investitori, tragand nadejde ca intr-o zi vor da lovitura, vor trage tunul vietii lor, dupa care vor pune banii frumusel in banca si vor trai pana la adanci batranete din dobanda. Nu vor sa faca afaceri, pentru ca le este prea frica sa faca afaceri, si oricum nu stiu nimic, doar sa astepte. Nicio clipa nu se intreaba daca ceea ce traversam acum este o criza (temporara, prin definitie) sau asa se prezinta crepusculul unei civilizatii.
Nu gandesc global, intrebandu-se daca nu e loterie sa astepti dezvoltatori imobiliari pe o piata suprasaturata de oferte, sau investitori din tari care au propriile probleme economice. Nu se intreaba daca este rational sa-si imagineze ca orasul lor s-ar putea extinde cu viteza cu care spera posesorii de terenuri ca se va extinde. Tot ceea ce stiu ei este ca pe undeva a trecut autostrada, si statul a platit regeste exproprierile. Ca undeva a venit Nokia, si iarasi s-au vandut terenuri pe care s-a dat cu sapa pe sume exorbitante. Adica ce, aia cu ce-s mai buni ca ei? Adica cum, unii sunt destepti si alti-s prosti? Ce-i asa mare chestie sa ceri o suma pe care n-ai putea-o numara fara o masina de numarat banii? Plictisit de cateva preturi nesimtite, zilele trecute am avertizat pe cineva care avea de vanzare o proprietate ca eu nu intentionez sa aduc nici autostrada dupa mine, cum nu-s nici Nokia. Ramasese vorba sa ma sune peste cateva zile (stia ca vinde, numai nu stia cu cat). Au trecut zece zile de atunci, si nu m-a sunat. E foarte bine asa.
In prima parte a acestui serial ramasesem undeva pe la cele trei motive care pun bete serioase in roatele oraseanului dornic sa cumpere pamant agricol. Primul ar fi lipsa de comunicare dintre lumea satului si oras. Aici e un paradox, pe care nu l-am sesizat la prima abordare. De fapt, exista o simbioza teribila intre satul romanesc si orasul romanesc. Insa nu se petrece nici la nivel informational, nici la nivel oficial. Coabitarea celor doua tipuri de asezari tine de matricea familiala: rudele de la tara pastreaza legaturile cu rudele de la oras. Orasenii merg la parinti, nepotii merg la bunici, de unde se intorc cu mancare, cu vesti, cu forte proaspete. Exista romani care izbutesc performanta de a fi concomitent integrati in oras, unde au slujbe, sau merg la scoala, pastrand intacte legaturile cu satul in care au copilarit, sau in care isi petrec negresit vacantele. Deci situatia e cumva duala: pe de o parte satul e „netransparent” in raport mecanismele tipice ale modernitatii, insa comunica subtil cu orasul prin intermediul celor care n-au uitat de unde au plecat.
Al doilea motiv de discomfort tine de asteptarile disproportionate ale unor vanzatori. Asta ma sperie cel mai mult, nu pentru ca n-as fi gasit oameni care propun preturi corecte, ci pentru ca, in ansamblu, ultimii ani au adus niste mutatii foarte nocive in fibra acestui popor. Ne-am transformat intr-un neam a carui aspiratie majora este renta viagera. Crunta ironie: bancile au contribuit copios la aceasta criza, insa romanul mediu, cel nascut poet, frate cu codrul, aspira tampeste sa-si incredinteze viitorul taman bancilor. Cuminti si lobotomizati am devenit. Nu mai vrem sa facem nimic, nu vrem sa gandim, nu vrem sa muncim, vrem sa vindem tot. Daca adaugam la tendinta asta vectorul uman care paraseste continuu tara, incep sa ma gandesc care sunt sansele noastre sa supravietuim ca neam urmatoarelor 2-3 decenii. Au fost odata vizigotii, s-au dus si cumanii, s-au spulberat si gepizii… Oare pe noi cat ne va mai indura Istoria?
Ce n-am apucat inca sa explic deloc este situatia juridica a proprietatilor in vanzare actualmente in zona rurala. Aici a fost mozaic: intai am constatat situatia, apoi am fost uimit, traznit, socat, disperat, revoltat, sictirit, terminat, necajit, agasat, propulsat, iambic, ditirambic, hexagonal – sfarsind sufocat, flexat, perplexat, dezoxiribonucleic. Apoi… am priceput ceva. Normal ca nu-mi propun sa-mi port cititorul prin toate starile acestea. Cati ar rezista pana la capat? De aceea va propun sa va relaxati in minutele pe care le veti mai arde citindu-ma, convinsi fiind ca veti pricepe si voi.
In sistemul juridic romanesc, transmiterea proprietatii asupra bunurilor imobile se face prin acte autentice. Adica acte care au fost elaborate fie de un notar public, fie sentinte judecatoresti ramase definitive. Altfel spus, poti vine o masina, o vaca, la rigoare chiar o radiera prin intermediul unui acord de vointe, redactand eventual un contract scris si semnat ad probationem, insa pentru a vine o casa, un cotet de porci sau un teren, simplul acord asupra lucrului si a pretului nu ajunge. Mai trebuie, pentru a fi perfect valabil, sa i se adauge si o anumita solemnitate. Fie aceea pe care o confera institutia notarului public, fie cea a unei instante judiciare. Pe langa aceasta solemnitate mai exista si cartea funciara, care asigura opozabilitatea fata de terti a tranzactiei imobiliare. Un soi de masura de siguranta suplimentara, foarte justa si cat se poate de utila. De exemplu, daca un vanzator are proasta inspiratie de a tranzactiona de doua ori acelasi imobil, acela dintre cumparatorii de buna credinta care ajunge primul la Cartea Funciara isi vede confirmata proprietatea. Celalalt este pur si simplu tras pe sfoara…
In anii ’90, dupa cum bine stim, s-au desfiintat ceapeurile, iaseurile, si toate formele de proprietate colectiva compromise de comunism, iar oamenilor li s-au retrocedat pamanturile, eliberandu-se titluri de proprietate fie celor care le predasera in anii colectivizarii, fie mai ales urmasilor lor. Au trecut de atunci vreo 20 de ani, cei care au fost improprietariti s-au trecut dintre noi, pamanturile au ajuns la urmasi si/sau au fost vandute. Ca niste radiere, sau ca niste vaci. Cum faci cand vrei sa vinzi o radiera in timp ce bei cornul cu laptele? Pai, intai rupi o foaie din caietul de mate, scrii ca esti cine esti, ca intentionezi sa transmiti radiera (cu descrierea suprafetei si a vecinatatilor), semnezi, semneaza si cumparatorul, semneaza si cei doi martori, si gata, ai un contract patat cu lapte. Dupa care are loc traditio, sau, ma rog, doctrina juridica spune ca vanzatorul radierei o abandoneaza cumparatorului. Cam asa a fost si cu pamanturile. Si tot asa de vreo 5-6 ori in anumite cazuri. In unele situatii mai fericite, zic eu, proprietarul titular a murit, pamantul a traversat vreo doua generatii, dar a ramas in familie, in grija unui fermier care s-a hotarat sa faca agricultura, cu tractor, cu utilaje, cu imprumuturi in banca si cu griji. Sau, pur si simplu, a fost declarat de unul dintre urmasi la APIA, prilej cu care incaseaza ceva cas de pe el. Numai ca aceste acte nu sunt autentice, ci sub semnatura privata. Nu tocmai adecvate scopului propus, deci.
Hai sa vedem o aplicatie la toata tarasenia asta, urmand ca in finalul textului sa creionam ceva idei de ansamblu. Cautand pamant precum Fat-Frumos din poveste, zi de vara pana-n seara, dau de un roman care zice ca are de vanzare un teren. Cat, zic. Doua ha, zice. Ne incolonam eu cu masina mea dupa masina lui, ne fugarim pe coclauri, si ajungem acolo. Curent si gaz pana in coltul locului. Nu erau doua ha ci 1,7. Tot pe-acolo. Expozitie sudica impecabila, trei profiluri: drept, panta usoara, panta ceva mai abrupta terminata in creasta. O poezie. Gazul nu ma intereseaza, e foarte scump si va fi din ce in ce mai scump, prefer sa lopatez ca sa-mi produc biogaz. Curentul va avea nevoie de un stalp, ca doar n-o sa-mi amplasez micul stat-major in functie de o sarma. Acte sunt? Se rezolva, zice romanul. (In treacat fie spus, cand o sa auziti de la un vanzator ca se rezolva, e bine sa intelegeti ca exista o problema. Eu acum stiu.). Domnul V. a cumparat de la nenea B., care intre timp a murit, dar traieste sotia lui, baba P. Titlul de proprietate e deci pe numele babei P. Si e de acord cu vanzarea, zic? Pentru ca transferul proprietatii are loc la notar, dau eu o micuta consultatie juridica in dosul dealului. Sigur, spune.
Imi zic in minte ca asta e locul, atent sa nu-mi tradez incantarea. Pretul e ok, imi cere 8.000 de lei. Nu negociez, ca n-am ce. Eventual, as fi putut cere bonus o legatura de morcovi, sa vada nevasta cum pretaluiesc eu la ac bunurile lumesti. Ramane sa ma interesez daca pot sa ma intep la curent in zona aceea pierduta de lume. Ne mai auzim la telefon. Ca tot veni vorba, orice constructie aflata la mai mult de 40 m de un stalp de curent are nevoie de un stalp suplimentar, erectie energetica in valoare de 5.000-10.000 lei. Adica mai mult decat terenul in jurul careia ne invartim noi acuma. Il sun peste cateva zile pe domnul V., si-i zic ca ar fi cazul sa-mi faca legatura cu baba P. Imi zice ca povesteste el intai cu ea, si se face si asta. Telefonez. Explic: stii, mamaie, actele astea facute prin baruri nu-s chiar bune, eu visez sa fiu apropitar, trebe sa mergem la notar, alea-alea. Baba P. intai nu pricepe de ce nu iau pe incredere. Ii explic ca si laptele, daca nu-l iau de la fermierul meu, il gust. Stiu, sunt un ciudat. Baba se da de trei ori peste cap, dupa care ma croieste la mir: maica, eu n-am titlu de proprietate pe pamantul ala. Nici n-am avut. Nici nu stiu nimic, sotul meu s-a ocupat de toate, eu am stat acasa si-am avut grija de familie, n-am avut nicio grija.
Respirati adanc? Ar fi bine. Eu atunci am simtit nevoia sa respir adanc. Mamaie, zic bland ca un apicultor cu mana in fagurii vecinului, de unde vine pamantul asta? Pai, a fost a parintilor mei, care l-au dat la ceape. Bingo, urlu doct, pai sigur pe numele lor trebuia sa fie titlul. Da’ de unde, cum sa fie pe numele lor, ca doar sotul meu l-a grijit? E clar, e ceacanaie babornita. Ce spui? Nimic, cred c-am gandit cu voce tare. Talumana, talumana, ne despartim ca doi ambasadori. Il sun pe domnul V. Ii explic cum cred eu ca sta tarasenia. Ii spun ca in opinia mea pamantul a avut un titlu, musai, dar nu pe numele babei P, ci pe cel al suprababei P., ori a supramosului P, ascendenti privilegiati. Fireste, nu s-a facut nici o succesiune, ceea ce inseamna ca tot ce avem, juridic vorbind, este o indiviziune de drept dublata de un partaj provizoriu de fapt. Deci el a cumparat de la cineva care poate-i proprietar, poate nu-i. Iar ce-a semnat in bar poate e un antecontract de vanzare-cumparare, poate e un contract de arenda, numai o instanta ar putea decide. Il simt pe domnul V. pufaind admirativ.
Si pentru o vreme, am lasat terenul acela magnific. Pana cand am inteles ceva. Nu chiar tot, ca la mine intelegerea vine in rafale, daca nu-i cu intarziere sigur are recul. M-am plimbat, am discutat cu indigenii, si am realizat ca din punctul lor de vedere contractele semnate la bodega satului, pe foaie de mate si cu martori, sunt suficient de bune. Iar daca oraseanul vrea carte funciara, e problema lui, si strict a lui. N-are decat sa plateasca succesiuni, sa achite taxele pentru vanzarile anterioare, sa-si aduca expert topograf si sa intabuleze. Nu mi-a zis nimeni verde-n fata, dar o ridicare de sprinceana ici, o tacere semnificativa coló, m-au facut sa inteleg. Cu intelesul asta proaspat l-am sunat pe domnul V. M-a intampinat soptindu-mi tandru in urechea telefonului ca mai are doi clienti la pamantul ala, dar s-a bazat si se bazeaza pe mine. Ma prefac ca-l cred, ca sa-i arat ca si eu sunt om purtat prin lume. Imi promite ca merge la primarie, sa vorbeasca cu tanti L. de la registrul agricol, in cautarea titlului de proprietate pierdut.
Ma suna la vreo doua zile sa-mi spuna ca titlul fusese emis pe numele supramosului P, tatal babei omonime. Sigur iau examenul la drept succesoral! O sun pe babornita ceacanaie. Are titlu, zice alb. Adica fara nicio variatie de tensiune vizibila fata de momentul in care-mi spusese ca n-are, si ca nici n-a avut vreodata titlu pe pamantul ala. Ma fac ca nu observ inconsecventa. E de acord sa mergem la notar, sa ne explice tot ce avem de facut? E. Platesc eu toate cheltuielile, o iau cu masina din fata scarii, daca vrea ii dau si-o inghetata, un suc… Fac programare deci? Fac. Dar, daca tot suntem la telefon si vorbim pe promotie, are frati-surori? Nu. E grozav, ma entuziasmez. Dar a avut vreodata? Da, o sora, care a murit. Nasoala treaba, ma dezumflu zgomotos. Multumeste de condoleante, dar a murit inainte de taticu si mamica. Supranasol, compatimesc pe promotia de la Romtelecom. Rasposata a lasat nepoti? Da, trei. Imprudent. Ii zic vestea buna: mai sunt trei comostenitori la pamantul acela, prin reprezentare succesorala. Nerusinare, zice baba P. alb.
Aprob la fel de indignat. Insa dura lex, sed in plex. Unde vietuiesc cei trei nerusinati, zic. In Canada. Se corespondeaza cu ei? Nu, zice. Stie cum i-ar putea contacta? E simplu, ma linisteste, nu-i poate contacta, n-are nici numar de telefon, nici adresa, nimic. Macar cum ii cheama, poate dau de ei pe facebook. R. Sau R prim. Sau R secund, realitatea e ca nu-i foarte sigur. Nu plang, sunt baiat mare. Simt nevoia unui plans barbatesc, cica barbatii plang cateodata. Eu insa sunt baiat mare, nu plang, nu vorbesc urat, zic talumana si inchei convorbirea. Asez telefonul in furca binisor, nu trantesc, filosofez precum Cristofor Columb, zicandu-mi ca sigur trebuie sa existe undeva pamant… Ma suna baba P. ca sa-mi spuna ca nepurceii sunt acasa, la tata lor. Adica la cumnatul ei. La doi pasi de mine. Cum de nu m-am gandit la asta, daca raposata a fost cat de cat realista, n-a facut triada fara un auxiliar! Mi se pare ca o basculanta cu noroc s-a pravalit la mine in sufragerie. Imi dau intalnire definitiv cu baba P. Nimic nu-mi mai sta in cale!
A doua zi, la 8 juma ii dau desteptarea. Intai pe fix, unde o voce suava ma anunta ca numarul nu este alocat. Cineeeeeee? Esti bolunda? Madama, da’ ieri am vorbit cu baby pe numarul asta? Ce-a patit, si-a rupt piciorul si-a murit? Robotul nu-mi raspunde. Sun si pe celular, inrosesc sarmele de la Orange, resun, rassun, o ultrasun ca pe femeia iubita. Peste doua ceasuri renunt. N-are titlu. Are titlu. Mergem la notar. Nu mai mergem la notar. Adio pamant, adio inghetata cu suc. Contramandez programarea de la notar. La donna e mobile. In traducere libera: baba e zurlie. Il sun pe domnul V. ca sa-i zic ca perioada in care am fi putut fi vecini a fost una din cele mai interesante din viata mea. Imi promite sa vada care-i situatia. Ma prefac ca-l cred, ca sa vada ca-s om purtat prin lume.
Hai sa recapitulam, inainte de a ne autoservi cu ultima pilula, cea mai interesanta. La tara marea majoritate a terenurilor au un proprietar in acte, si niste posesori care au dobandit pe baza unor hartii de o legalitate indoielnica. Mai nimic nu e intabulat, poate doar unele locuri de casa, dar nici acelea toate. Comune infloritoare, cu pamanturi frumoase, cu oameni harnici si muncitori, n-au nimic de-a face cu Cartea Funciara. Nici n-au auzit de-asa ceva. Atunci cand cautati un teren, asteptati-va ca situatia lui juridica sa fie obscura. Asta nu inseamna ca nu vi se va spune ca sunt acte pe el. Fireste, au acte, numai ca fie ca sunt pe numele tatalui/bunicului invalid/decedat, fie chiar cred ca un contract semnat cu martori este un act pe deplin valabil. Cel mai adesea, vanzatorul nu are nimic din definitia juridica a proprietarului imobiliar. Daca intalniti situatia contrarie, cinci minute de uimire.
Daca vreti sa deveniti proprietar in regula, fiti pregatiti sa platiti toate cheltuielile aferente. Nu depasesc, cel mai adesea, 2-3.000 de lei. Nu va puneti problema daca e drept sau nu, ganditi-va ca banii sunt fum, in vreme ce pamantul e sfant. Un teren bun si ieftin merita sacrificiul unor costuri suplimentare, plus drumuri, nervi si inghetata cu babele. Daca aveti norocul sa dati peste niste oameni de omenie, orice poate fi facut. Daca nu, luati-o de la capat. Pana gasiti oamenii care adora sa se plimbe gratis cu un Ford cu aer conditionat, instalatie de 8 boxe si tapiterie din piele. Eu asta am facut.
Ultimul lucru pe care l-am inteles a rascumparat necazurile. M-am intrebat de ce ne confruntam acum cu un decalaj juridic fantastic intre regimul proprietatii imobiliare la oras si la sat. Cand am inteles, m-am luminat, mi-a trecut necazul. Ce este, pana la urma, publicitatea imobiliara? O forma de siguranta suplimentara. Un soi de centura de siguranta, care vizeaza strict situatia in care proprietarul vinde la scurta vreme de doua ori. Un instrument in mana bancilor, care isi fac publice ipotecile. Ce se intampla insa in situatia in care proprietarul este un om cinstit? Nu-i nevoie de carte funciara. Dar daca nimeni nu vrea sa-si lase pamantul zalog camatarilor? Nu-i nevoie de carte funciara.
Recititi cu atentie aceste cuvinte: Nu-i nevoie de carte funciara. Satul romanesc din Ardeal nu are nevoie de mecanismele juridice puse la dispozitie de modernitate. Inchis asupra sa, comunicand cu lumea prin intermediul fiilor sai aflati la oras, satul romanesc inca supravietuieste cultivand cinstea, onoarea si grija pentru un nume bun. Contractele se fac la bodega, intre barbati, pentru ca acela e spatiu de intalnire, se fac tranzactii, se bea aldamasu, se semneaza cu martori, si targu’-i gata. Se declara la primarie si la APIA, unde nimeni nu sta sa verifice cartea funciara. Se platesc impozite, se incaseaza subventii. Ce treaba au domnii de la oras cu tarlaua lui mos Gheorghe? Ca sa cumperi, trebuie sa fii de-al satului, ocrotit de toate mecanismele subtile ale comunitatilor autentice. Daca vrei sa te protejeze normele juridice, te izbesti de o piata opaca, cetoasa, care te alunga. Ca sa cumperi, trebuie sa fii de-al locului, sa cunosti increngaturile rubedeniilor, sa stii ce fel de oameni sunt, care-i potentialul sa te poarte intr-o zi prin judecati.
In cele din urma, am inteles deci, si m-am relaxat. Sigur, continui sa caut un pamant, vreau sa-l intabulez, pentru ca numai asa am sa am autorizatie de constructie. Efortul de a reface actele din urma mi se pare onest, si banii cheltuiti merita cu prisosinta. Cred ca voi gasi un om dispus sa petreaca ceva timp alaturi de mine la un notariat. Sau mai multi oameni, daca mergem la niste succesiuni. Sunt convins ca acolo unde exista calitate umana, orice este cu putinta. Insa sper intr-o zi sa semnez un contract pentru alt pamant, pe o foaie de mate, la o bodega, cu doi martori. In ziua aceea, pentru oamenii aceia, in satul acela stiu ca nu voi mai fi un strain.
La munte sau la ses (ma rog, deal, lunca, tot ce e in ochii oraseanului non-munte, fara cumva sa fie litoral)? Este una dintre intrebarile fundamentale cu care pornesti la drum ca sa te relochezi la tara. Locuind intr-un oras in coasta Apusenilor (vad practic muntii pe geamul de la sufragerie), am avut privilegiul sa aleg. Cel putin teoretic. Am vazut sate de munte si sate din Podisul Transilvaniei. Nu foarte multe, iar daca va asteptati sa fi ajuns prin locurile pe care le-ati vazut in pozele de pe internet, nici pomeneala. Apusenii motilor sunt la mai bine de 70 de km de orasul meu, iar eu nu vreau sa merg dincolo de 30 de km. E o limitare autoimpusa pe care nu vreau s-o detaliez aici.
Ce-am vazut la munte? Locuri frumoase, spectaculoase, stanci in umbra carora mi-ar fi placut sa ma trezesc dimineata si sa-mi beau cafeaua. Senzatia prezentei divine altfel decat o poti simti langa un lan de porumb zdentuit. O raceala si-o magnificenta de altar, racoarea padurilor de conifere, mocani mandri care daca te plac iti vand, iar daca nu, poti sa ai toti banii din lume, nu cumperi petic de pamant langa gardul lor. In satele care mi-au placut, n-am gasit nici o oferta. E drept, nici n-am prea sapat dupa ele, pentru ca in urma cu multi anisori, pe la sfarsitul adolescentei mele, in imprejurari pe care nu le voi evoca, am petrecut cateva luni in Bucovina, in coasta uneia dintre cele mai mari rezervatii forestiere din tara, si acolo am invatat cateva lucruri despre munte.
Desigur, e frumos sa mergi undeva intr-o statiune montana, sa te plimbi lenes intr-o asezare de poveste, sa mananci pe masura poftei pe care ti-o face excesul de ozon si sa-ti pui muschii in miscare intr-o drumetie. Insa a locui la munte, a avea o gospodarie acolo, este cu totul altceva. La munte toate fructele se coc mai tarziu, pentru ca e mult mai putin soare. De fapt, plaja de legume, fructe si cereale pe care le poti cultiva se ingusteaza la maxim. Porumbul, cel mai adesea, nu rodeste. De grau n-are rost sa vorbim, ovazul se face pentru ca e mai putin pretentios si oricum se coseste cu paie cu tot pentru cai. Exista fanete, insa la distante bunicele de sat, iar asezarile sunt ingramadite adesea pe firul vaii, langa o sosea si adesea un curs de apa. Gospodariile risipite, cu locuri multe langa casa, sunt sus, acolo unde in general nu se poate ajunge cu masinile de oras.
Probabil aspectul cel mai socant pentru omul de la ses este regimul pluviometric. La munte ploua. Daca stau si ma gandesc bine, ploaia de la ses e o gluma buna fata de ploaia mocaneasca, adica din tara mocanilor, neam de munteni. Iar cand ploua, automat e frig, poate sa fie si iunie, iei un pulover pe tine, altfel racesti. Acolo ori e cald, ori ploua, conceptul de ploaie calda, de vara, nu are curs. Partea buna este ca e lemn in prostie, in vara aceea am folosit lemn si pentru gatit, si pentru incalzit camerele (altfel muream de frig), dar numai cazaturi, n-am taiat un copac. Nu sunt un friguros, am mainile fierbinti si iarna, si nu port manusi, daca-mi intra apa in bocanci pana acasa se usuca, insa in parametrii de la ses (si forme de relief asimilate), daca ma duci la munte ma dai peste cap.
Asa ca nu prea m-am agitat pentru 1000 de metri patrati in coasta padurii de molid. Plus ca nici suprafata nu era in masura sa ma atraga, am explicat undeva prin episodul I ca vreau sa iau pamant, nu un teren. Si vreau sa ma mut acolo cu arme si bagaje, nu sa-mi fac o cabana de fite si sa vin sa-mi incarc duracelu’ la sfarsit de saptamana. Asa ca am cautat mai degraba inspre zonele verzi ale hartii. Si am gasit. Nu, nu despre asta vreau sa scriu in episodul 3, asta ramane subiectul pentru partea a patra a acestui serial, ultima si poate cea mai interesanta. Insa locurile care mi-au placut cel mai mult sunt cele care seamana cu locurile mele de bastina. Mi-a explicat o colega profesoara de geografie c-am fost sedus de unul din locurile din Ardeal care seamana cel mai bine cu dealurile molcome din nordul Moldovei. Daca e asa, si n-am motive sa ma indoiesc, inseamna ca nu facem decat sa cautam ceea ce stim prea bine.
Cum nu vreau sa dezvalui inca nimic despre pamantul pe care l-am cumparat, am sa vorbesc mai degraba despre acele locuri pe care le-am vazut si unde as fi putut cumpara, dar din diverse motive nu am izbutit sa ajung la vreo intelegere cu vanzatorii. Selectez numai experientele semnificative, din care pot trage concluzii, sper eu, utile. Incep cu prima, o oferta de 1,75 ha in coasta orasului. M-a atras pretul: 17.500 lei, teren agricol la nici 10 km de oras. Cheltuieli aproape nule cu transportul, evident. Ne-am dat intalnire. Am pornit, cu masina mea dupa masina omului. Drum de tractoare, cu ravene profunde, seminavigabil. Cu certitudine greu de parcurs daca-si pune cerul mintea sa ploua vreo 3 zile. In camp deschis, in bataia vantului. Chimizat, erodat, semiucis.
L-am intrebat daca are vreun contract de arenda (terenul era lucrat, intr-o tarla cu dimensiuni semnificative). Mi-a zis ca nu stie sigur, ca a avut un contract care a expirat toamna trecuta, dupa care nu mai stie. I-am spus ca in cazul unei arende reinnoirea poate avea loc si in temeiul unui consimtamant prezumat, caz in care doar instanta ar putea sa se pronunte. Ne-am despartit dupa ce mi-a promis ca merge acasa sa vada daca nevasta-sa a semnat ceva. Nici n-am inchis bine portiera si am spus ca afacerea nu va avea loc. Aveam sentimentul ca ma minte, insa chiar si daca ar fi spus adevarul tot nu ar fi fost important. Si asta pentru ca e imposibil sa faci o gospodarie bio sub asediul tractoarelor care improasca biocide. Le-am vazut, le-am vazut cu ochii mintii trambaland butoiul din plastic din care picura maglavaiz peste culturi. Vantul bate si zoaiele agrochimice zboara peste rosiile mele, peste varza mea, peste merii mei, peste fluturii, albinele, pasarile si soparlele pe care vreau sa le colonizez intr-un ecosistem agricol curat. Nu, nu vreau astfel de vecini!
Intr-o alta plimbare altminteri foarte reusita am dat de o casuta de vanzare. Ma rog, asezata pe o gradina de 4 hectare, asta era cel mai important lucru. Casuta era un pericol arhitectural, n-ar fi fost recomandabil nici macar sa te sprijini de ea ca sa-ti faci nodul la adidasi. Panta semnificativa, undeva cam 4-5%. Indreptata spre Nord-Est. Acolo a murit afacerea. Nici mostenitoarea nu s-a obosit pana in ziua de azi sa-mi comunice un pret, ramasese s-o faca, ii lasasem o carte de vizita. Insa n-ar fi contat, nici gratis nu m-ar fi tentat. Ce sa faci cu o panta spre Nord? Sa cultivi licheni? Un deal rau, pe care altminteri nu mai era decat porumb, lucerna, fanete, dar nici o alta casa. Pe versantul din fata, casa langa casa. Normal, toate erau spre sud, sud-vest.
Deci, daca mergi sa-ti iei o casa, in masura in care nu vrei sa pozezi in victima satului, uita-te la locurile unde au facut altii, si nu te arunca acolo unde nu vezi pe nimeni (o singura casa este totuna cu nimeni). Incearca sa afli unde au fost case, daca ti se intampla sa ajungi intr-un sat imbatranit si cu gospodarii dezafectate. Cei din vechime stiau foarte bine unde sa-si oploseasca cuiburile, iar noi ne putem foarte bine compensa lipsurile cu stiinta lor. Ideal este pamantul plat ca o placinta, dar de la Giordano Bruno incoace e aproape imposibil de gasit asa ceva. Iar cum trebuie sa te multumesti cu pamanturi rotunde, e bine sa stii ca numarul de ceasuri si unghiul din care le zambeste soarele e in raport direct cu productia de capsuni la hectar si ziua din an in care le vei vinde prima data in piata. Mai pe scurt, dintre toate optiunile, pantele spre Nord sunt cele mai proaste. Mai proaste chiar decat votul pentru Basescu presedinte.
Intr-o zi m-am gandit la o strategie noua. Fix ca un sef de vanzari razbatator pe o piata cu zero clienti. Ce-ar fi, mi-am zis, sa contactez autoritatile? Cum tinta mea erau pana la urma ca la vreo 5 comune, am pus mana si le-am cautat pe internet. Am gasit cu usurinta adrese de e-mail si numere de telefon ale primarilor, consilierilor locali, secretarilor de primarie. Le-am scris. Le-am spus cam ce vreau, si i-am rugat, daca stiu ceva, sa-mi dea de stire. Cateva e-mail-uri s-au intors cu andrisant necunoscut, semn ca transparenta si informatica nu fac intotdeauna casa buna. Unul singur mi-a raspuns. Mi-a dat telefon, de fapt, ca sa-mi spuna ca nu stie nimic. Dar era un raspuns, pana la urma, sa nu fim hipermofturosi.
Vazand ca nu pot colabora asa, am pus mana pe volan si-am plecat in comuna P. Ei bine, in P. este pamant in prostie. E pamant, pamant, pamant. Au atat de mult incat anul asta au si cedat vreo 400 de hectare unei comune vecine, care are multi crescatori de animale. Si tot a ramas. O mare de pamant si lucrat, si nelucrat, te uiti si nu-ti vine a crede. Acolo e de mine, mi-am zis. Sa vorbesc cu primarele, imi zic. Poate ma indruma cu ceva. Comuna are mare lipsa de locuitori: in 1956 erau 2300 de oameni, dupa revolutie mai ramasesera vreo 850, iar la ultimul recensamant, in urma cu 3 ani, doar vreo 700. Lucrurile nu sunt chiar roze. Hai sa ma ofer locuitor, cu echipa mea cu tot, imi zic.
Ajung la casa primarelui. Satul dezolant, putine case frumusele si ingrijite, altele care seamana cu niste grajduri, apoi grajduri care aduc a cotete, pe cand cotetele seamana a custi de catei. Fireste, cateii ori lipsesc cu desavarsire, ori sunt pe cont propriu. Locuinta liderului politic e dichisita, cu aer urban (cred ca din cauza catorva exemplare de tuia, am o problema cu copacul asta, de cate ori il vad ma gandesc la bibelourile de sufragerie de pe vremea parintilor). Nu-i acasa, e dus. Vorbesc cu nevasta, ii zic pe scurt tarasenia, las cartea de vizita, zic sarupmana si plec. Intamplarea a facut ca doua zile mai tarziu sa parchez iar in fata bibelourilor din gradina lui. Il gasesc cu greu, dupa ce-l strig din poarta de ma satur. Un pitic zbarcit care a ratat conditia perversiunii fiind storcit de toate plictiselile microuniversului. Imi promite sa vada ce poate face.
Intr-o alta comuna spiritul meu descurcareto-deductiv ma duce la inginerul topograf. Adica, eu caut un pamant de vanzare, nu? Cine este zanul-zanelor, taticul pamanturilor dintr-o comuna? Nenea de la topo. Discut si-i spun ce vreau, dandu-i de inteles ca ne facem crita amandoi daca-mi face cunostinta cu pamantul visurilor mele. Imi promite si asta sa vada ce poate face. Il sun peste vreo 3 saptamani. N-a avut vreme, fusese ocupat cu Pastele. Cred ca-si vopsise ouale cu oja, sau cam asa ceva. Delicata si inaltatoare activitate, adanc spiritualizanta.
Ideea pana la urma este ca n-are rost sa faci apel la autoritati daca-ti propui sa gasesti pamant pe pamantul tarii tale. Chiar daca vei da peste o comuna muribunda, unde sunt mai mult 50 de hectare pentru fiecare locuitor, nu conteaza. Chiar daca terenurile sunt ocupate de iepuri de camp si de buruieni, tot nu conteaza. Nici daca dai de inteles ca vrei sa faci nitica agricultura, un pic de livada, o casuta, tot nu are importanta. Poate ca daca le-as fi zis ca vreau sa cresc 1.000 de vaci, sau 10.000 de porci, atunci le-as fi captat interesul. Ambitiile care ma anima pe mine nu le-au zis preaoficialilor nimic. Insa, sa incercam sa gandim pozitiv: nimeni nu m-a refuzat cu nimic.
Injectia de optimism fiind administrata, mai ramane sa ne concentram pe o ultima intamplare, una mustoasa si care m-a rupt in ziua aceea, dar daca stau bine si cantaresc ce-am invatat contra ce-am trait, cred ca targul e echitabil. Gasesc undeva in mica publicitate o oferta : casa batraneasca, pe teren de 4,5 hectare, cu ceva pomi si liziera de salcami. Sun. Imi raspunde o tanti. Zice ca actele sunt in regula, succesiune facuta dupa tata, intabulat pe mama in viata. Pipai sa vada daca-l tin pe Dumnezeu de picior. Pret? 35.000 lei. Mustacesc in palnia telefonului, si pe buna dreptate, pentru ca prin zona hectarul e 1.500-2.000 lei. Casa trebuie sa fie semi-ruina, dar are curent. Mnoa, aman problema pretului pentru mai tarziu. Se poate ajunge cu masina pana acolo? Sigur, ma anesteziaza tanti, s-a turnat piatra pe drum pana in poarta casei. Ii spun ca n-am un off-road si nici nu intentionez sa-mi iau pana la proxima glaciatiune. Sigur, mai baga tanti o doza, e fain-frumos.
Ma pune in legatura cu frate-su, localnic. Dau si de el la telefon dupa vreo doua zile. Stabilim o intalnire. Insa inainte sa ma pornesc, il intreb si pe el: Se poate ajunge cu masina pana acolo? Sigur, ma anesteziaza nenea, s-a turnat piatra pe drum pana in poarta casei. Ii spun ca n-am un off-road si nici nu intentionez sa-mi iau pana la proxima glaciatiune. Sigur, mai baga nenea o doza, e fain-frumos. Captusit de certitudini, merg la om si-l iau din poarta. Traversam comuna pana intr-un varf de deal. Sporovaim. Omul e fermier, are pamanturi de nu le mai stie numarul. Nici nu le lucreaza pe toate, numai pe unele, alea de langa drum. Nu prea pricep ideea, si-mi zice ca nu se aventureaza cu tractorul prin natura, pentru ca nu i se merita, motorina e scumpa, cel mai fain i se pare sa le lucreze pe alea de langa asfalt, tusti cu tractorul drept in aratura, nu trebuie sa se chinuie prin hartoape.
Undeva prin varful dealului incep sa pricep de ce 70 % din terenurile comunei nu sunt lucrate: nu-i rentabil… Imi dau drumul spre proprietatea care se afla undeva, prin vale. Iar terenurile unde s-ar putea face case nu-s de vanzare, pentru ca pe ele se afla cele necesare traiului: porumb, grau, floarea-soarelui, cartofi… Drumul are ceva piatra pe el, prost tasata, dar nu-i bai, c-o tasez eu… Mai aflu ca nimeni nu mai da cu sapa, pentru ca taranii sunt batrani, dau cu ierbicide, ca-i mai ieftin… Eu cobor, piatra se face precum grauntele pentru oratanii, insa drum mai este, imi arata proprietatea, sa mai tot fie cateva sute de metrim, iar piatra ioc. Ceea ce se vrea drum este concomitent canal colector al apelor de ploaie, pe care dealul din stanga nu le poate retine. Ravene semnificative ma opresc undeva la vreo 100 de metri de casa respectiva. Trag frana de mana si cobor. In fata este ceea ce in partile acelea se numeste un rat, adica un loc drept care se inunda cand ploua, si pe care nu-l poti cultiva, dar cand se usuca e bine, poti sa dai drumul la porci si la gaini sa ciuguleasca. Iar daca n-ai porci, poti sa faci si plaja. Nu plouase de mult, dar n-avea a face, era apa berechet, dar o carare ingusta ma ducea undeva la un vecin.
Merg, ma atrage locul acel ca un magnet. La vecin escaladez o gramada de balegar, si iata-ma ajuns. N-are rost sa spun ca era superb. O panta dulce spre rasarit, ceva pomi fructiferi, o liziera temeinica. Loc frumos, nelucrat de vreo patru ani (zice nenea). Casa cu aspect meschin-tembeloid, strivita de spatiul acela. Ceva vita-de-vie salbaticita. Un grajd inspirat dintr-o cutie de chibrituri calcata de un camion. Incep o negociere, ii explic jupanului ca e nejustificat, ii impartasesc eruditia mea in materie de preturi in timp ce escaladam balegarul vecinului. Ii arat ratul pe care-l traversam mai greu decat Moise prin Marea Rosie.
Ajung la masina. Constat ca n-am unde sa intorc. Incerc tembeloid sa va daca se poate urca un deal in marche-arrière. Sunt mult mai destept cand pricep ca nu se poate. Ma arunc cu masina prin ravenele galgaind de apa, manevrez ca-n parcare, gandindu-ma ca-n cel mai rau caz ma va smulge un tractor de acolo. Ma autosmulg. Urc taras-grapis, lopatand printre noroaie. Nu plouase demult, dar daca mergi cu masina printr-o ravena in stare buna de functionare cauciucurile de la masina lucreaza ca un mixer, si frisca-i gata. Sus, pe culmea dealului, teoretizez abil pe tema diferentei dintre drumul pietruit si drumul pentru tractoare. Taranul imi spune senin ca el a vrut sa ma las singur sa ma conving. Nu ma enervez, nu ma dau cu capul de volan, nu-l bat cu portiera la talpi. Intelege si singur de ce s-au suspendat negocierile.
Experienta aceasta m-ar fi dezamagit, daca n-as fi inteles ca a vinde si a cumpara sunt adesea exercitii ludice care n-au nimic de-a face cu viata obisnuita. Logic, este inacceptabil sa intrebi cu claritate doi adulti si sa primesti de la amandoi raspunsuri fundamental eronate. Cu atat mai mult cu cat amandoi stiau foarte bine despre ce vorbim: tanti de la oras avea masina, iar nenea avea cel putin tractor. Deci oameni care pusesera mana pe volan, care cunoasteau impecabil terenul si care stiau foarte bine ce ma asteapta. Voiau insa atat de mult sa vanda incat erau dispusi sa-si joace clientii si la loterie. Poate-poate, nu ? Ce conteaza ca ma imbarcam intr-o misiune imposibila, ca setasem o conditie de neindeplinit in circumstantele date? Dar daca ma indragosteam de pamantul acela si-mi schimbam masina cu un tractor? Ei?! Dar daca eram dispus sa repar drumul acela pe cheltuiala mea? Nu-i asa?! Dar daca voiam sa parchez pe coama dealului si sa cobor doi kilometri pe jos, prin ravene si prin rat, pana acolo? Zilnic, fireste, pentru ca asa spusesem, ca vreau o casa de zi cu zi, nu o data pe saptamana. Mai stii de unde sare ierpurele? Ma rog, in cazul meu trebuia sa sara vioi din oala sub presiune.
A venit timpul sa scriu ultimul episod al acestei serii. In primele trei am vorbit despre cautari. In acesta voi vorbi despre gasire. Intr-o oarecare doza, episoadele I, II si III sunt despre cum sa nu cumperi pamant. Acesta va fi despre cum sa cumperi. In ciuda acestor deosebiri, acest din urma text nu va fi decat continuarea celor trei, si sfarsitul unei aventuri initiate in urma cu aproape un an de zile, cand am inceput sa vad sat dupa sat in jurul orasului, pe jos, bucurandu-ma de soarele, vantul si mirosul locurilor. Ultima etapa, cea a cautarilor efective, a inceput in 20 martie anul acesta, finalizandu-se, iata, patru luni mai tarziu.
Am cumparat deci, pamantul pe care l-am vrut. Intr-un sat imbatranit si in buna masura parasit. Treceam pe-acolo pe drum si un sateam mi-a zis ca pe vremea cand era copil acolo era de fapt ulita, casa langa casa, si nu terenuri agricole, ca acum. Un sat golit de oameni… Am cumparat la margine de comuna, la margine de sat, la margine de lume. In jur, vreo 3-4 vecini, la care te uiti cu binoclu. Apoi pasuni si fanete, fanete si pasuni. Am gasit dupa pohta ce-am avut, stiu ca sunt oameni fascinati de centru, in viata asta eu sunt omul marginilor. De acolo de unde am luat, daca mergi mai departe te trezesti in mijlocul nicaieri, sau poti fi inconjurat de leones, dar nu m-ar mira sa se termine harta si sa cazi. Intr-o zi am sa aflu…
Cu cateva zile inainte de a semna contractul, am constatat un lucru cu deosebire interesant. Am incercat sa fac o lista a tuturor locurilor pe care le-am vazut, a tuturor satelor si a tuturor oamenilor. Si am constatat ca pamantul pe care urma sa-l tranzactionez era… hm… primul vazut. Asadar, am cautat doua luni pentru a constata ca ceea ce am vazut in prima zi era ceea ce-mi trebuia. O ironie subtila, un clin-d’œil, un bobarnac prietenos al Providentei: nu cautam decat ceea ce stim, nu vrem decat ceea ce avem deja. In prima zi in care am vrut in mod temeinic sa cumpar teren am lipit un afis pe un stalp. Pornind de la acest unic afis (urmatoarele 30 nu mai conteaza), am primit un singur telefon (urmatoarele vreo 4-5 nu mai conteaza). Primul teren vazut a fost cel care imi trebuia. Restul cautarilor n-au fost decat ca sa pricep ca gasisem deja.
Nu vreau sa neg acum greutatea ceasurilor petrecute in contact cu oameni, peisaje si ganduri pe care nici experienta de pana acum si nici cartile nu mi le-ar fi putut aduce. Le sunt, din plin, recunoscator. Atunci cand pornesti sa cauti in absenta unor repere dinainte cunoscute iti asumi conditia basmului, si e bine s-o faci lasand Imponderabilului toate deschiderile de care are nevoie ca sa se manifeste. Cu cat iti iei mai putine precautii, cu atat mai mari sunt sansele. Modelul pe care trebuie sa-l asumi este cel al plecarii din casa parinteasca cu traista-n bat, fara cecuri de calatorie si fara rezervari la hotel. Pleci, cum ne spune povestitorul, sa-ti intalnesti norocul. Pleci, zic eu acuma, sa inveti sa-ti intelegi norocul.
Dincolo de aceste reflectii, pe care sigur le vor intelege cei care stiu ca sensul vietii poate fi descoperit si cand cladesti o capita cu fan (cu conditia, fireste, ca fanul sa fie perfect uscat), la fel cum poate fi ratat intr-o biblioteca generoasa, detaliile acestei intalniri sunt nu mai putin captivante. Deci ma suna omul. Ah, este bine sa precizez ca pentru moment, din ratiuni care tin de intermediarii de pe piata imobiliara, voi pastra discretia si in privinta comunei, si a satului in care mi-am amplasat micul stat major. S-ar putea ca precautiile mele sa fie de fapt inutile, insa paza buna nu s-a dovedit niciodata o investitie paguboasa. Cum ziceam, ma suna omul. Lasasem pe stalpul din casa lui un anunt conform caruia cautam teren de 1-3 hectare, la o margine de sat, pe care sa fac o gospodarie. Si-mi zice ca are un teren de 2,25 ha, taman cum vreau eu, unde se poate pune un grajd de vite, langa o pasune care ar putea fi luata in custodie de la primarie, si daca vreau sa vin s-o vad. Mnoa, vreau, ca doar asta e ideea, nu? Ajung in casa la frate-sau, prilej cu care aflu ca sunt amandoi proprietari. Mergem. Un ardelean taiat in piatra, cam la anii mei, cu mustata neagra. Aspect de om muncit, ii stiu casa, e fermier in toata regula, cu tractor, cu combina, cu terenuri multe. Ajungem.
Intalnirea asta a avut loc, am mai zis dar repet pentru ca e important, undeva pe la sfarsitul lui martie. Deci se imprimavara. Eu eram, fireste, cu sotia. Daca vrei sa te relochezi la tara, considera-te norocos daca partenera este de acord cu adevarat. Pentru cele mai multe dintre femei, aventura este inacceptabila. Eu fac parte dintre cei norocosi. Insa mandra mea e aspra, cum se zice in Ardeal, adica nu se gandeste de doua ori inainte de a zice: „Nu”. Asa a fost si acuma. Pamant proaspat semanat, pamant agricol cat un parc de oras, insa plesuv, fara copaci, fara prezenta linistitoare a asflatului, pamant batut de soare si de vant, intr-un colt de lume. Ceva apa adunata intr-un loc plan, clisa lipicioasa pe alocuri, un sant care trebuie sarit: „Nu”. Nici n-am mai putut sa-l vad cum se cuvine. Undeva, in fuga, omul imi zice pretul: 15.000 lei.
Pe drum, ardeleanul imi spune ca nu era chiar terenul pentru mine. Adica mie mi-ar trebui asa, vreo juma de hectar, pe care sa pun o cabanuta si niste pomi, eventual un iaz cu peste. Ma judeca dupa masina, dupa moaca mea de orasean, dupa apucaturile celor care vin din oras. Nu ma chinui sa-i explic ca eu vreau sa evadez, nu sa ma joc de-a incarcatul bateriilor. In general nu vreau sa vorbesc despre ceea ce se va putea intr-o zi constata direct. Viitorul trebuie sa-l lasi sa se nasca, daca-l mosesti cu vorbe lungi sigur ramane cu buricul netaiat. Situatia juridica este, fireste, complicata. O bunica proprietareasa, moarta demult. Doi unchi care mostenesc, fara succesiune notariala, fara nimic. Apoi doi frati care cumpara de la unchi, cu ceva acte de mana, si cam atat. Declaratii la APIA si impozit pe terenuri din 2005. Ca sa te prezinti la notar trebuie facute cateva succesiuni, trebuie acceptul tuturor rudelor, apoi platite impozite pe vanzare-cumparare corespunzatoare fiecarui contract. Bani buni de risipit pe hartii, dar altfel nu poti intabula. Ne despartim fara da, fara nu.
Taman doua luni mai tarziu ii propun nefastei sa revedem terenul. Mergem. E verde, are lucerna pe jumatate, o liziera de salcam destul de convingatoare pe alocuri, secara cealalta jumatate, o tufa magnifica de liliac inflorit si o familie turbata de ciresi salbateci. Minunatei ii place. E luna mai, cum nu i-ar placea? Aici, in treacat fie zis, recomand tuturor celor care vor pleca in cautarea unui teren la tara, ca si noi, sa revina pe propriile urme la o vreme. Ochii educati vad mai bine, iar noi asta facuseram timp de doua luni: ne-am invatat ochii sa vada. Si da, sunt de acord si cu asta, acelasi pamant arata diferit in diferite momente ale anului. E o informatie vitala, pentru ca in absenta dragostei doar anotimpurile fac diferenta. Dupa ce cumperi e mai simplu, pentru ca inveti sa-l iubesti, iar dragostea face suportabila si arsita, si gerul, si spinii, si ciulinii. Fara dragoste, nu stiu cum s-ar putea apuca cineva de agricultura, pentru ca pamantul neiubit te incovoaie si te ingenuncheaza, te face sa-ti blestemi zilele.
Merg deci la fratele omului. Aceeasi fata de om muncit, fara ocolisuri. Da, este in continuare de vanzare. Pretul e acelasi. Avem lucrul, avem pretul, am banii. Ar trebui sa batem palma. Dar nu. Trebuie facute formalitatile. Iar banii se numara la notar. Asa am zis. Si cadem de acord. Au urmat doua luni in timpul carora eu am avut rabdare, iar ei s-au straduit sa adune la un loc actele. Au crezut ca au titlu de proprietate, insa aveau doar o adeverinta. Au adunat deci actele necesare pentru titlu. Au izbutit sa gaseasca CNP-ul bunicii, decedata la inceputul anilor ’90, cand nu se scria CNP-ul pe certificatul de deces. Au facut dosarul. Deci, doua luni. Cum sa zic, nu sunt un om nerabdator, dar stiu totusi ca timpul trece, si ca lucrurile trebuie facute. De la judet li s-a raspuns ca nu li se elibereaza titlu de proprietate pentru ca primaria nu a pus la punct planurile parcelare. Deci exista proces-verbal de punere in posesie, dar cei de la Cadastru refuza sa elibereze titlul. Si cand se va elibera ? Undeva, in perspectiva.
In momentul acela am decis si ei, si eu, ca e timpul sa schimbam strategia. Nu are rost sa astepti autoritatile sa-si faca treaba. Viata, in general, nu are nevoie nici de stampile, nici de aprobari. Am contactat un avocat, am luat un prieten ca martor si ne-am dat intalnire la primarie. Partea buna a celor doua luni de asteptare este ca intelesesem cu cine am de-a face: doi oameni de omenie. Avocatul a formulat contractul, ni l-a citit, am scos banii. Atunci cei doi au avut o reactie la care nu ma asteptam: au refuzat sa numere banii. Degeaba am insistat, spunandu-le ca socotelile corecte fac prieteni buni. Ce rost sa numaram si noi, daca tot i-ai numarat dumneata?
Oameni cu utilaje agricole, care traiesc din recolte si din animale. Dependenti de subventii, cu credite in banca. De ce vand? Pentru ca pamantul acela e prea departe, cheltuie cam 70-80 de litri de motorina numai ca sa mearga pana acolo, sa-l semene, sa-l ierbicideze, sa-l recolteze si sa transporte recolta. Inacceptabil. Mai bine iau in arenda la cativa pasi de casa. Si-ar mai fi ceva. Am cumparat scump, pentru ca e pamant la marginea drumului, cu stalp de curent aproape. Cu aceeasi bani se cumpara suprafata aproape dubla in camp. E bine sa stiu ca daca mai vreau sa cumpar terenuri fara vocatie de constructie iau la jumatate de pret. Numai sa fiu rabdator, sa vina vanzatorul la mine, nu sa ma duc eu la el.
In ziua aceea mi s-a deschis pozitie in Registrul Agricol, pentru suprafata de 2,51 ha. In perioada in care au facut demersurile pentru obtinerea titlului de proprietate, cei doi frati au aflat ca terenul e chiar nitel mai mare decat stiau ei. Urmeaza sa platesc impozit pentru terenul cumparat. Cred ca vreo 50 de lei pentru lunile care au ramas pana la sfarsitul anului. Cand va veni titlul, vom deschide o actiune in instanta in urma careia voi intabula. Dar nu-i graba. Autoritatile au tot timpul din lume sa se miste, sa faca planurile parcelare, sa elibereze titlul, apoi sa ne dea termene de judecata, sa emita sentinta s.a. Fie ca voi intabula in anul urmator, fie voi uzucapa undeva peste 10-20 de ani, mi-e perfect egal. N-am cumparat sa vand, am luat sa fac. Am aproape 40 de ani, si inca nu mi-a disparut dragostea de animale. Orasul ma strange la umeri. Ca atunci cand aveam 7 ani, vreau sa-mi cumpar un cal. La 4 ani, pe cand mergeam cu tata dupa bureti, in padure, l-am intrebat: “De ce nu traim si noi la tara?” M-am nascut cu chemarea pamantului in mine, zicea un prieten ca apare adesea la a doua generatie a celor plecati de la sat. Il cred. Azi, intr-un colt de Ardeal care seamana cu Moldova ce-am lasat in urma, cinci iugare de pamant poarta numele meu. Deasupra lor, cinci iugare de cer.>>
