Oamenii ma angajeaza sa negociez pentru ei.Nu stiu care sunt calitatile pe care trebuie sa le aiba un bun negociator – rabdarea, o buna cunoastere a psihologiei umane, stapanirea tuturor informatiilor despre chestiunea negociata, si din nou rabdarea. Cert este ca oamenii ma angajeaza sa negociez pentru ei. Daca la inceput oarece abilitati tehnice juridice ce le detin au fost argumentul suficient pentru a participa, in general alaturi de client, la negocierea unor tranzactii imobiliare, de ceva vreme oamenii ma angajeaza sa negociez pentru ca o fac mai bine decat ar putea-o face ei. Se cheama ca sunt expert.
Am negociat zeci de tranzactii, majoritatea de mica valoare, dar am negociat si mari vanzari de succes. Nu pot spune – daca e mai greu sa negociezi achizitia unui petic de pasune cu un taran de la munte, cand acel petic este exact locul ce iti poate asigura accesul la ferma ta iar taranul este exact acel taran ingust la minte pe care il evita tot satul – sau sa negociezi o constructie imposibila si kicioasa cu cocalarul prosper autodeclarat “om de afaceri” obisnuit sa bisnitareasca enervant si superior pe toata lumea. Dar nici nu conteaza pana la urma si nu e subiectul articolului de fata.
Aici vreau sa va povestesc doar despre una dintre aceste negocieri. Memorabila, intr-un fel.
Ma intalnesc intr-o cafenea cu insistentul intermediar care imi mananca dimineata de sambata.
“Deci aveti de vanzare 500 de hectare de teren, in Hunedoara, zona de munte.” repeta informatia pe care o stia de cateva zile.
“Necomasat, pasune” confirm.
“Am pe cineva interesat, soseste imediat. D’aia v-am chemat!”
Suntem trei de cea vreme, iar al doilea personaj se dovedeste la fel de intermediar ca primul. Repet povestea, cu lux de amanunte. Pozitionare, intindere, documentele detinute, pret,…necomasat, pasune.
“Inteleg.” imi raspunde nou-venitul. “Inteleg perfect. Am pe cineva cu banu’care e interesat exact de ce aveti dumneavoastra.Soseste imediat.” Ma gandesc doar ca numarul intermediarilor, oricat ar fi de numeros, e limitat pana la urma. Rabdare sa am.
Suntem patru de ceva vreme, iar al treilea personaj se dovedeste foarte important in pielea de crocodil a pantofilor sai si camasa alba scrobita, dar tot un intermediar ca primii doi este. Repet povestea, deja agasat de penibilul situatiei, dar o repet cu lux de amanunte. Pozitionare, intindere, documente detinute, pret…necomasat, pasune.
“Dar nu ma intereseaza pasunea! Eu nu am ce face cu pasunea. De ce nu mi-ati spus de la inceput? Ca nu avea rost sa pierdem dimineata de sambata.” imi raspunde intrigat intermediarul cu pantofii de crocodil.
Ma uit buimac la ceilalti doi si inteleg ca lobotomia poate sa fie o solutie utila in anumite situatii. Economiseste timpul si energia celorlalti, cel putin. Dar pana una-alta, imi platesc cafeaua si plec putin confuz de la masa. Negocierile imobiliare nu sunt pentru toti.
