Pentru cineva care locuieste, lucreaza sau face afaceri in vestul Romaniei e frapant si vesnic subiect de interogatie cum se face ca un numar atat de mare de italieni traiesc, muncesc si investesc aici. In domeniul imobiliar mai ales, ca despre asta vorbim acum.
Si, intr-adevar se face ca in Timisoara sa locuiasca permanent peste 10.000 de italieni, temporar inca pe atatia. Sunt bineinteles studentii, mai ales la medicina, sunt pensionarii care prefera sa isi consume aici mai eficient pensiile occidentale dar sunt, intr-o mult mai mare masura investitorii italieni din agricultura sau constructii. In judete cum ar fi Timis, Caras-Severin sau Arad, dar si prin Bihor, Cluj sau in Oltenia companiile detinute de italieni au cumparat sute de mii de hectare si arendeaza alte sute de mii pentru agricultura avansata. Pe langa toate astea nu mai punem la socoteala mii, si nu exagerez aici, mii de apartamente detinute de acestia in zonele istorice din marile orase, societatile de constructii, cafenele si restaurante, etc.
Care sunt motivele care au facut ca italienii sa fie prezenti atat de consistent aici si nu germanii sa zicem sau americanii atat de asteptati in epoca post-revolutionara?
Probabil ca unul din raspunsuri e similar cu raspunsul la intrebarea – de ce sute de mii de romani au ales Italia si nu Germania spre a gasi un loc de munca, in ciuda oportunitatilor mai reduse si a salariilor mai mici? Este vorba bineinteles de “compatibilitate”, de acea legatura speciala de limba si cultura, de acea proiectie etnico-lingvistica din mintea fiecarui pui de daco-roman, de acel “soft power” pe care Italia l-a exercitat intotdeauna pe aceste meleaguri. In aceeasi masura in care aceasta “compatibilitate” a dus mii de romani in Italia a adus si mii de italieni in Romania.
Dar e vorba si despre altceva.
Italienii sunt niste oameni curajosi. Habar nu am ce conditii culturale – poate militarismul imperial roman, poate conditiile economice dificile din epoca moderna de dupa unificarea Italiei, sau poate cu totul altceva- au facut ca italienii sa posede un curaj mai ridicat decat al altor popoare europene. Acest curaj i-a adus aici unde au devenit pionieri in investitiile imobiliare intr-o vreme cand altii faceau inca analize teoretice privind aceasta posibilitate. Si da, atunci cand germanii sau americanii angajau consultanti si explorau diplomatic jungla imobiliara romaneasca italienii au avut curajul sa investeasca in ea.
Apoi, Italia a beneficiat de multi bani “gri” pentru investit in strainatate, sau pentru scos din tara. Una din caracteristicile traditionale ale vietii economice a Italiei este o consistenta economie neagra – si ne amintim cu totii de serialul “La Piovra”– sau gri. Investitiile in est, iar Romania a fost doar una dintre destinatii, s-au dovedit o buna oportunitate in acest sens. Daca germanii sau americanii aveau nevoie de suportul bancilor in care isi pastrau economiile sau al fondurilor de investitii, italienii aveau totul intr-o geanta de piele.
Si nu in cele din urma cred ca e vorba despre un alt specific al economiei, al societatii italiene in general. O viata de familie foarte intensa. Economia Germaniei sau a Statelor Unite este bazata cu precadere pe companii mari si foarte mari, specializate si multinationale, puternic legate de banci si fonduri de investitii, cu o conducere birocratica greoaie si prudenta. In acelasi timp, coloana vertebrala a economiei italiene o reprezinta companiile mici si mijlocii, detinute de familie, relativ independente de marele capital si flexibile. Dimensiunea redusa, flexibilitatea ridicata si independenta companiilor le-a adus aici pentru a isi infiinta ferme sau a isi deschide restaurante si cafenele.
Asta este explicatia, in opinia mea, numarului ridicat de investitori si investitii italiene in Romania. Si, bineinteles ca asta nu a ramas fara consecinte. Dar despre ele, voi scrie cu alta ocazie.
