Suntem de cateva zile in Paris. Grupul nostru eterogen care include arhitecti, ingineri, oameni din administratie si pe mine, cu varste si personalitati puternice dar diferite, se dovedeste mai coerent decat parea la prima vedere. Poate de vina e uriasa metropola care se incapataneaza sa il lase cu gura cascata si pe cel care o viziteaza a zecea oara.
La initiativa arhitectului Ioan Andreescu, mergem sa vizitam o zona de la periferia Parisului, un experiment social si urbanistic initiat acum vreo zece ani si care este astazi un model pentru multe dintre metropolele de pe aiurea.
Coboram din metrou la statia Stalingrad si urcam in aceasta zi mohorata si intr-o zona la fel de mohorata locuita cu precadere de emigranti. Candva in aceasta zona se depozitau deseurile orasului iar pisicile si cainii vagabonzi misunau printre cimitire. In anii ’60 zona se asaneaza si aici se construieste un cartier social care avea sa fie locuit cu precadere de arabi magrebieni si vietnamezi. Locuintele sunt moderne iar oamenii incearca sa isi croiasca un nou viitor, dar saracia si lipsa de educatie raman definitorii pentru zona. Criminalitatea este cea mai ridicata din Paris si printre cele mai ridicate din lume. Trebuia facut ceva.
Edilii hotarasc ca este momentul pentru o noua abordare.
In mijlocul cartierului se afla un triaj de cale ferata inconjurat de depozite, hale abandonate si garaje. Politia sustinea ca acesta este locul in care vagabonzii si infractorii isi disputa teritoriile si vietile.
Sunt chemate buldozerele si excavatoarele. Se demoleaza totul, apoi se construieste un parc. Da, un parc. Sunt plantati pomi rari, pietrisul se intinde pe terase care vor sa imite dunele Saharei si sa aminteasca localnicilor despre locurile de bastina. Sunt instalate locuri de joaca pentru copii, terenuri de sport, alei si pasarele suspendate si banci, nenumarate banci. O comunitate locala va trebui creata, vecinii nu se vor mai teme unii de altii cand spatiile largi vor inlocui hrubele industriale. Oamenii trebuie sa vina in parc pentru odihna, iar copiii trebuie sa se joace impreuna. Nisipul de sub picioarele lor si mirosul florilor sau rasul zgomotos al copiilor de pe tobogane le vor aminti de linistea copilariei indepartate. Mai mult decat atat, edilii cei nebuni transforma cladirea de la numarul 104 candva garajul Societatii Metropolitate de Dricuri in atelier de… creatie artistica. Sunt adusi artisti care vor picta, sculpta sau modela. Localnicii vor putea sa priveasca, atinga, chiar sa distruga operele create.
Oare va iesi… oare se vor putea inlocui bastoanele si catusele cu nisip, flori si tobogane?
Si a iesit, din plin chiar. Infractionalitatea se micsoreaza de trei ori in 12 luni.
Si iata asa Parisul se incapataneaza sa ramana un model pentru lumea civilizata, iar eu cred ca parizienii contribuie din plin la asta, pana la ultimul si asta chiar daca e sosit din nisipurile Saharei pentru ca tot parizian ramane.
Nu bat vreun apropos sa stiti. Si ”apropos” e un cuvant nascut la Paris din cate stiu…
Acest articol despre Paris a fost publicat si pe TravelPod.
