Sunt zilele promisiunilor din care multe vor ramane desarte inainte de a fi spuse. “Cadindatii” se plimba in costume sobre printre strazile pline de gropi si ne vorbesc despre potentialul turistic imens al orasului si, oprindu-se pe sub vreun stalp incarcat pana la refuz cu cabluri si fire neizolate, vor povesti despre infrastructura occidentala pe care vor sa o creeze.
Scena se repeta simptomatic la patru ani de mai bine de 20 nu gresesc, 70 de ani… se poate sa gresesc. Si in tot timpul asta gaurile din asfalt se largesc, cladirile de patrimoniu din centrul istoric se pravalesc in ruina, Timisoara geme. Din cand in cand un “cadindat” zbiara despre palatele tiganesti ridicate sub ochiul inchis al primariei pe Loga iar un altul taie pompos panglica unui imobil de birouri din sticla neagra aruncat intre doua cladiri de 200 de ani fiecare.
Lista oficiala a monumentelor istorice cuprinde la “Fortificatiile cetatii Timisoara” doar zidul de 2 pe 2 din Parcul Botanic in timp ce barurile cu figuri si cluburile de noapte ocupa in Bastionul Terezia amplasamente definite in hartii ca “muzeul muzicii” si “galerie-crama” sub celalalt ochi inchis al Consiliului Judetean.
Ori de cate ori trec pe trotuarele din Piata Unirii sunt nevoit sa ocolesc bucatile de tencuiala desprinsa de pe peretii scorojiti ai imobilelelor de pe care nu se vede, de multe ori, culoarea zugravelii. In tot timpul asta, 20 de ani sa spunem, serviciul patrimoniu al orasului “a repartizat” la greu si pe 2 lei, spatii comerciale de valoare unor investitori “strategici” nascuti prin Palestina sau scoliti prin URSS, compensand prin incasarea unor taxe de concesiune pentru terase ce distrugeau pavajul vechi si a unor taxe de parcare pentru locuri ce blocau circulatia orasului. Se numeste o buna administrare.
