Ies din birou indreptandu-ma spre Piata Marasti. Aglomeratie ca de obicei in zona aceea de la coltul Pietei Unirii, masini parcate aiurea si masini care se inghesuie sa treaca prin unicul sens de circulatie ramas liber, pietoni grabiti printre turisti rarefiati ce pare ca au ajuns din greseala prin aceste locuri.
La coltul pietei, printre pietoni si masini, doi vagabonzi, aurolaci cum ne-am obisnuit sa le spunem, se inghesuie in cladire. Unul se urineaza pe perete in timp ce striga la cel de-al doilea:
- - - Baga-te ma, sa nu ma vada. Ce sa fac daca imi vine?
Trec in fiecare zi pe langa cladirea aceasta. Iar acum trec pe langa ei fara sa reactionez macar.
Siderat poate e cuvantul, socat cu siguranta si jenat de imaginea scabroasa ce imi este dat sa vad, trec pur si simplu mai departe. Constat ca am gresit si destinatia pentru ca sa ma trezesc dupa cateva minute schimband directia inspre locul spre care plecasem.
Ziua in amiaza mare, printre masini si pietoni, multi pietoni si cativa turisti, in mijlocul orasului Timisoara, in zona cunoscuta ca fiind de afaceri si servicii profesionale pentru afaceri, in 2010 se intampla asta. Pe peretii unei cladiri reprezentative pentru orasul asta, pentru lumea din care consider (inca) ca fac parte.
Prefer sa nu vorbesc despre actiunea la care mi-a fost dat sa asist. Pur si simplu imi e imposibil. Vreau sa va vorbesc doar despre cladire.
