Nici nu mai stiu cum am ajuns in satul asta uitat de lume de prin Apuseni. Nici nu are importanta pana la urma. Ma aflu aici pentru a achizitiona un lot-doua pentru un neamt. Ghidul meu vorbeste neintrerupt, vrute si nevrute. De mult nu il mai ascult. Ma concentrez pe lumina diafana si aerul rarefiat si rece care ma inconjoara. Frumoase locuri.
- Am ajuns, imi spune. E casa asta din caramida netencuita, casa arsa. A ars vara trecuta impreuna cu celelalte doua din dreapta.
Tresar. Am ajuns in sfarsit la locuinta vanzatorului. Un caine latra spre socializare. In curte, un batran ciocane niste barne ce urmeaza probabil a fi folosite la constructie. Totul pare un primitiv santier de constructie. Barne, tigla, caramida, rasfirate prin intreaga curte, nu fac decat sa sporeasca farmecul acelui loc uitat de lume.
- Ce s-a intamplat? incerc eu sa fac conversatie. Cum a ars casa?
- Apai de la vecinu’. Vecinul din deal ardea la gradina paiele si n-o stins focu’ cand s-o dus in casa. Si de la paie s-o aprins un butoi de motorina mai mult gol, apoi s-o dus la butelie care o esplodat si asa, una dupa alta de la vecinu’ din deal la al de langa mine si apoi la casa mea. Si o ars totu’.
Regret tentativa mea de a face conversatie. Povestea batranului ma inunda prin simplitatea durei realitati.
- O venit tat satu’ cu apa, cu paturi. Pana sa vina pompierii aproape ca o fost gata. Apai cand m-am uitat in sus si am vazut ceru’ in loc de pod mi-o venit sa omor vreo cativa. Daca aveam un pistol…
Incerc sa schimb directia in care merge discutia si zic:
- Dar vad ca ati refacut casa. E aproape gata. Din vara si pana acum e foarte bine. Ati avut asigurare?
- Da, am avut. Da’ n-am primit bani ca s-o schimbat legea inainte. N-am primit nimic. Da’ m-or ajutat oamenii cu ce-or avut. Cu caramida, cu lemne, cu zile de claca. Si hainele de pe mine is de capatat. Si iaca ca acus ii gata.
