Am copilarit la bunici, pe o strada din cartierul numit pe atunci “Intre vii” undeva in partea de nord a orasului Timisoara. Strada era formata din case de caramida cu un singur nivel si era locuita de romani, nemti, unguri, sarbi iar undeva pe la coltul cu Pomiculturii la umbra unui artar de cateva sute de ani care mai inverzeste si azi se afla un conac despre care se spunea ca apartine unui evreu. Era fabulos acest lucru desi nu prea stiam eu ce este un evreu.
Teta Neni, Ieci pe care il chema de fapt Adolf, sarboaica cea nebuna, domnul Krimm, domnul Ram, parintii lui Tunde, unul ungur celalalt neamt si evreul cel bogat care spera sa plece in tarile calde dar nu il lasau securistii sunt vecinii cu care am copilarit. Si am copilarit frumos.
Strada era curata iar casele ingrijite. Daca neamtul de la nr.51 isi punea rulouri la casa era imediat imitat de toti, iar o incuietoare mai smechera pentru poarta inventata de Ieci era apoi montata la toate casele fara plata vreunui brevet de inventie decat poate o gura de slibovita sau rachie. Si toata lumea era fericita.
Revolutia… Nemtii au plecat in RFG, ungurii s-au mutat pe aiurea, sarboaica a vandut casa si s-a dus la bloc iar evreul a plecat pana la urma in tarile calde ale evreilor. Bunicii s-au dus impreuna cu ceilalti bunici de pe strada, iar strada a inceput sa fie populata de noile generatii ale clasei de mijloc sau de imbogatitii post-decembristi. Casele de caramida cu un singur nivel au fost inlocuite cu vile cochete cu tamplarie din aluminiu si faianta. Strada se transforma in profunzime.
In anii din urma se transforma pentru a treia oara.
Componenta etnica si sociala a urbei transforma radical infatisarea sa, si o transforma in profunzime, estetic si arhitectural, in infrastructura si utilitati.
Am observat lucrul asta in Paris. Trecand prin cartierul Port de Clichy, zona locuita cu precadere de populatie africana poti observa tencuiala constructiilor in culori vii care contrasteaza cu pastelul atat de clasic francez. Cafenele si restaurante cu specific in culori foarte vii, reclame si grafitti in limbi ciudate, aprozare cu legume din care recunosti eventual fructul de cactus, imbracaminte ciudata expusa in vitrine. Aici o cladire a unei arhitecte cameruneze in negru si auriu iar dincolo sediul unei banci marocane in arabescuri marmorate. Totul este diferit, altfel, frumos sau urat, ciudat dar intotdeauna altfel.
Acum mai multi ani arheologii au descoperit in sudul Frantei la Orange un imens amfiteatru roman, printre cele mai impresionante din cate se construisera. Si nu mica le-a fost uimirea atunci cand au descoperit ca in interiorul acestuia a fost ridicata o asezare urbana. La doua sute de ani de la constructia amfiteatrului inaltat pentru gloria imparatului si distractia muritorilor de rand, in vreme de restriste si razboi populatia orasului acum decazut si depopulat, nemaiputand sa asigure infrastructura si alimentarea cu apa, s-a retras in interiorul amfiteatrului pe care l-a transformat intr-o asezare locuita, inghesuita si inestetica, saraca si chinuita dar viabila.
Se intampla deci dintotdeauna si oriunde. Componenta etnica si sociala a urbei transforma radical infatisarea sa. La Orange, Paris sau Timisoara, “Intre vii” sau pe Bulevardul C.D.Loga. Ramane de vazut care va fi viitorul amfiteatru.
Despre un altfel de „soc al viitorului” vazut din trecut cititi si Metropolis .
„Ramane de vazut care va fi viitorul amfiteatru.”
Primaria imparatului gol?
🙂 faina povestire, are toate elementele necesare unor amintiri placute- pacat ca viitorul nu suna la fel de bine. Sunt curioasa ce vor povesti copii nostri despre locurile unde au copilarit, despre perceptia pe care si-o formeaza generatia actuala despre felul cum arata strada bunicilor sau strada copilariei…
Ma tem ca gusturile copiilor de azi vor fi influentate negativ, fiind invatati sa perceapa „frumosul” modern drept etalon pentru cum trebuie sa arate peisajul urban.